Descoperirea italiana

Anul trecut am stat aproape o luna in diverse parti ale Italiei. A fost o calatorie culinara, in aceeasi masura in care a fost o calatorie pentru descoperirea istoriei si a naturii peninsulei, de la nord la sud. Am mers in zone foarte putin cautate de turisti. Am stat in sate cel putin la fel de sarace ca cele de la noi, am vorbit cu oamenii locurilor, care aveau aceleasi frustrari despre elita politica ca si noi si acelasi mod pasiv de a merge mai departe. Am stat in localitati din nord ce iti dadeau senzatia de a fi intr-o tara germanica dupa curatenie si ordine. Peste tot insa, o atentie deosebita pentru mancare si o simplitate neobisnuita pentru noi in prepararea retetelor. Si am revenit la simpla bruschetta. Am cumparat rosii, busuioc, usturoi si ulei de masline local. Ce gust, ce aroma! Cu totul altceva decat gustul bruschettei de acasa. Legumele le cumparasem de la o piata ad-hoc dintr-un sat, unde un batran de peste 80 de ani imi vanduse majoritatea produselor. Cam ca la noi cand mergi la targurile satesti. Si in acel moment m-a lovit raspunsul pe care il cautam: diferenta era uleiul de masline. Cumparasem uleiul de la un mic producator de langa Bari, la recomandarea unui restaurant local. Tatal proprietarilor a coborat in subsol cu un mic lift decapotat si mi-a umplut o sticla etichetata destul de simplu. Gustul era intr-adevar foarte fructat, cu totul deosebit fata de uleiul din Grecia pe care il cumparasem in ultimii ani si fara comparatie cu cele doua marci de ulei italienesc din supermarketurile romanesti, pe care le folosisem de cel putin 10 ani.

In combinatie cu rosiile bine coapte si busuiocul proaspat, gustul era nemaiintalnit. Am pus apoi doar pe paine cu putina sare. Mi-am lins degetele. Si cand ma gandesc ca luasem o sticla de jumatate de litru, pentru ca mi se paruse scump. Era intr-adevar mai mult decat triplu la pret fata de cat eram eu obisnuit sa dau pe uleiul grecesc luat tot de la producator.

A doua zi m-am intors la Frantoio, cum se numesc morile de productie a uleiului extravirgin. Domnul Napoli, trecut bine de 70 de ani, a fost dragut sa imi povesteasca istoria familiei sale si a locului in care ma aflam.

‘In evul mediu, uleiul din orasul nostru era moneda de schimb si de cateva ori mai scump decat orice alt ulei de masline din lume’ imi zice el cu mandrie. ‘Familia mea face asta de multe generatii, si in livada avem maslini care deja sunt milenari’. Cine stie cate generatii or fi cules din acei maslini si cat ulei au dat in tot acest timp. Pe de alta parte, daca sunt milenari, inseamna ca acel ulei vandut scump in Evul Mediu este in teorie acelasi cu cel pe care domnul Napoli mi-l vanduse mie.

Uleiul era presat dintr-un singur soi de masline, un alt concept care m-a surprins, avand in vedere ca in supermarketurile romanesti nu scrie niciodata soiul sau locul de provenienta al maslinelor. Eticheta iti transmite in general sec ca este un ulei realizat din “uleiuri originare in UE si in afara UE”.

Am plecat de la moara familiei Napoli cu alte cateva sticle de ulei, dar mai ales cu multe intrebari fara raspuns: ce ulei de masline am mancat de fapt pana acum? Cum as putea recunoaste un ulei bun fata de unul prost? Si mai ales, de unde sa cumpar acel ulei bun odata ajuns in Romania?

In urmatoarele doua saptamani de calatorie in Italia am plecat in cautarea acestor raspunsuri.